Oraşul Vişeu de Sus, după cei mai mulţi autori de monografii, este atestat documentar din 2 februarie 1365. Această primă menţionare a Vişeului ca localitate apare în diploma regelui maghiar Ludovic de Anjou. După alţii localitatea este atestată din anul 1549 cu denumirea de „Vişeul Nou” sau „Între Râuri”, fiind situată la confluenţa celor două râuri – nume întâlnit până la începutul secolului XX.

În anul 1373 se marchează hotarul Vişeului cu Borşa, în anul 1385 apare Vişeul inferior (de Jos). Anul 1453 este anul în care Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei şi guvernatorul Ungariei, dăruieşte Vişeul celor 3 cnezi Ştefan, Petru Mândru şi Nan (Naşcu) cât şi fraţilor lor.Evoluţia actualului oraş începe după anul 1770 când se înfiinţează la Vişeu şi Borşa centre forestiere cu muncitori – colonişti ţipţeri – din Zips, aduşi la Vişeu din ordinul împăratului Iosif al II – lea al Austriei. În anul 1143 la Vişeu de Sus se stabilesc mineri din Saxonia şi înfiinţează exploatări de minereuri. În anul 1773 se înfiinţează la Vişeu un centru de exploatare forestieră, colonizat cu şvabi din Zips. În 1775 se stabilesc la Vişeu familii germane venite Austria (Salzburg şi Tirol). Între anii 1776 – !794 vin primii colonişti din Salzkammergut. În 1778 sosesc alte 25 de familii din Gmunden, majoritatea cu mulţi copii.În anul 1780 se fac primele construcţii de către cei sosiţi, cum ar fi: prima moară în partea de est a oraşului, începe construcţia digului mai sus de Măcârlău, dig care va fi terminat în 1784, an în care alte familii din zona Bavariei se stabilesc la Vişeu de Sus. În anul 1788 se înfiinţează şcoala elementară a vistieriei din Vişeu de Sus, iar în 1790 se construieşte stăvilarul de la Făina şi se înfiinţează parohia romano – catolică la Vişeu. În 1798 se deschide prima şcoală generală. Activitatea ţipţerilor se materializează şi prin prima fabrică de cherestea construită în anul 1809 prin magazinul statal (depozit) construit în 1817. în perioada 1809 – 1810 se populează şi se formează cartierul Ţipţerai.

Numărul populaţiei de origine germană şi austriacă a crescut permanent, după cum rezultă din documente. La recensământul din 1977 sunt consemnaţi 3430 de germani în oraşul Vişeu. Aduşi la Vişeu ca muncitori forestieri în primul rând, chiar dacă primii veniţi lucrau ca muncitori în exploatări miniere, între ţipţeri şi stat exista o înţelegere, un regulament de serviciu, cu efectul unui contract de muncă.De la vârsta adolescenţei – 14 ani – băieţii îşi începeau munca în pădure. Pe Valea Vaserului, ţipţerii plantau molid, aveau grijă de pepiniere, defrişau păduri, trimiteau plute pe apă la vale până la Sighet, Vişeu şi Borşa, construiau plute pe apă, construiau drumuri şi poduri de lemn. La muncile mai uşoare ajutau şi femeile. Cea mai grea şi murdară muncă era tăierea pădurii şi curăţirea trunchiurilor de molid, iar cea mai tentantă pentru bărbaţi era plutăritul. Dat fiind timpul foarte îndelungat pe care muncitorul trebuia să-l petreacă în pădure, întemeierea unei aşezări pe Valea Vaserului a apărut ca o necesitate. Aşezarea de pe Vaser reprezintă cea mai strânsă legătură cu istoria şi cu tradiţia actualilor ţipţeri. În acest spaţiu al Văii Vaserului îşi au originea povestirile ţipţerilor, personaje fantastice – fata pădurii, omul alb, piticul pădurii.

Poveştile acestei etnii şi amintirile bătrânilor, ca şi documentele stau mărturie despre o viaţă grea, primitivă a acestor oameni în trecut. După anul 1868 maghiarizarea forţată i-a afectat mult pe ţipţeri, unii fiind nevoiţi la acea vreme să-şi schimbe numele cu nume maghiare. Cu românii ţipţeri au trăit în înţelegere, fiind uniţi între altele şi datorită sărăciei, nivelului scăzut de trai şi persecuţiilor stăpânirii străine.În Vişeu de Sus, exploatarea lemnului are o vechime care se confundă cu vechimea oraşului. Chiar şi legenda spune că în urmă cu poate mai mult de o mie de ani un tată şi cu fiul său s-au dus să taie lemne din pădure. Nefericirea a făcut ca un lemn să-l lovească mortal pe fiu. În memoria fiului său, tatăl a construit pe acest loc o biserică. În jurul bisericii s-au făcut mai apoi case şi astfel capătă contur o aşezare umană care s-a numit la început „Între Râuri”, pentru că se întindea între râul Vişeu şi Vaser, iar apoi i s-a spus Vişeu de Sus. Odată cu venirea coloniştilor germani se intensifică exploatarea pădurilor. Tot mai atractive devin aceste meserii care aduceau un oarecare venit şi un alt statut social locuitorilor pe lângă vechea lor ocupaţie de crescători de animale. Lemnele erau tăiate de sus cu topoarele, „corhănite” pe jgheaburi cu apă la vale, adunate în stăvilare la Măcârlău şi Făina, iar de aici formate în plute erau duse pe apa Vaserului şi mai departe pe Tisa.Multe din obiceiurile coloniştilor ţipţeri au fost preluate şi de români. La pădure se lucra toată săptămâna, numai sâmbăta se cobora la vale, uneori pentru cei ce locuiau departe, perioada de lucru se prelungea la 2–3 luni. Butinarii (lucrătorii forestieri) dormeau în cabane numite „finlandeze”, aveau focul în mijloc, iar paturile erau aranjate radial pentru a se putea încălzi mai uşor şi pentru a-şi usca hainele pe timp de iarnă. Astăzi de pe Valea Vaserului lemnul se transportă pe cale ferată îngustă.